Posted on Leave a comment

Nu se poate

Nu se poate. Ăsta e răspunsul standard pe care îl primești la orice întrebare care nu urmează pașii pe care cineva cu mult sârg i-a pus într-o procedură. Sau o meta-procedură, o normă, o cutumă despre cum se întâmplă lucrurile. Totul este reflexiv, impersonal, nimic ce poți face. De ce nu poți face nimic? Pentru că nu se poate.

Prima prejudecată a lui nu se poate este că el vine doar de la stat. Nu pe scaun, nu la coadă, ci… ba da, după o coadă regulamentară, mergi la ghișeu și afli că nu se poate. Da, ni s-a întâmplat tuturor să auzim acest ‘nu se poate’ și aia e. Trebuie să renunți la toate și să o iei pe alt drum pentru că, nu-i așa, nu se poate.

Totuși, acest nu se poate îl aud de prea multe ori din multe locuri, unele cât se poate de variate și neașteptate. De la corporatiști care lucrează în front office și spune că ‘nu se poate’ muta nu știu ce număr de pe un abonament pe altul la instalatori care știu sigur că ‘nu se poate’ să faci așa ceva în casă, la programatori care ‘nu se poate’ este răspunsul instictual pe care îl au bine întiprăit în sistemul limbic.

Nu se poate nu e doar al unei părți din societate. Doar a celor fără carte, a celor fără tragere sau motivație, e mecanismul defensiv la ‘e prea mult pentru mine’.

Ca în orice lucru, ai partea plină și partea goală a paharului. Există o limită a orizontului fiecăruia din noi și da, nu se poate e o reacție cât se poate de naturală. O reacție de multe ori la un aflux foarte mare de informații, proceduri, lucruri pe care le poți face, lucruri pe care superiorul ți le-a spus la rândul lui că ‘nu se poate’. E o reacție de înțeles, o alegere comodă și sigură.

În același timp, ‘nu se poate’ este de cele mai multe ori reacția unei comodități care tinde spre lene, spre amorțire și lipsă completă de responsabilitate. Am fost spălați pe creier cu acel 110%, să dai mereu mai mult decât trebuie, etc. Bullshit importat care nu înseamnă nimic pentru average Ionuț care stă la tejghea și vorbește cu tine. Mai ales că pentru el 110% înseamnă să vândă mai mult, să câștige mai mult, nu neapărat să crească cu 10% gradul de satisfacție a clienților care îi trec pragul. Așa că ‘nu se poate’ pentru cineva care oricum nu prea voia să cumpere ceva este răspunsul cel mai potrivit. Asta e pentru ei, leneșii.

O altă categorie de ‘nu se poate’ vine din partea celor care tehnologia a evoluat mai repede decât ei. Au fost depășiți de tehnologie, au cedat armele și nu găsesc niciun aliat în tehnologie, ba dimpotrivă, și tradiționalul whatsapp sau skype cu cei plecați din țară este privit ca un moft. E ceva străin, un alien care e acceptat printre ei dar s-ar bucura enorm dacă de mâine nu ar mai exista. Sunt angajații de la CFR care atunci când am pronunțat cuvântul ‘online’ în aceeași frază cu ‘bilet’ au zis HA! Nu se poate. De ce nu se poate? Pentru că ai cumpărat un bilet online. Așa se întâmplă dacă cumpărați bilete online. Uneori nu merge site-ul, uneori nu ai locuri în tren și orice ai vrea să faci ‘nu se poate’. Pentru că este în alt ‘departament’ este la ‘online’. CFR este un exemplu, sunt atâtea. Sigur și tu te-ai lovit de un ‘nu se poate’ pentru că tu ai vrut să fentezi cozile, pe doamna de la ghișeu, să fentezi sistemul. Sistemul ăsta, oricare ar fi, este bazat pe oameni care sunt înarmați cu ‘nu se poate’ dar pe care vor să îl livreze live, în momentul în care apare problema. Atunci e cel mai gustos ‘nu se poate’. Al doilea, cel post factum datorat sau mai bine zis cauzat de tehnologie e doar o palidă satisfacție a celui care ți-l servește pe post de ‘I told you so’.

Note to self: don’t give up. Plăcerea mea pentru cei care fac parte din categoria ‘nu se poate’, fie subspecia leneșului fie cea a atemporalului este să îi întreb de ce. De ce, de ce, de ce? Și în final ce pot face. Nu îmi iese tot timpul dar măcar încerc.

Și uite că nu e dracul chiar așa negru, uite că SE POATE. Se poate să existe și inițiative private culturale. Un exemplu e MARe care m-a surprins plăcut.

Posted on 1 Comment

Cu alte cuvinte despre procrastination

Am avut în liceu un profesor de engleză care făcuse un master în Australia despre metode de tortură. Au fost ore interesante, cu multe povești în limba engleză despre diferite metode de tortură. Nu știu cât de ok a fost să ascult aceste povești la cei 15 ani ai mei de atunci dar pare că nu am ajuns chiar rău acum dacă mă uit în spate. Sau depinde pe cine întrebi. Torturi și nu ceva ce merge al desert.

Metodele de tortură au evoluat de-a lungul timpului, torționarii au involuat din fericire așa că a rămas o mare populație ne… torturată. Și ce facem noi? Ne torturăm cu un concept nou: procrastination. Adică the action of postponing something. Spun că este o tortură pe care ne-o aplicăm singuri pentru că dacă ar fi să ne uităm la volumul de lucruri pe care le facem cu siguranță facem mult mai mult decât acum 5 ani, nu mai zic decât acum 15 ani. Anyway, ne torturăm cu asta. Ne, vă, mă torturez și eu cu asta. Cea mai comună metodă de tortură prin tehnica procrastination-ului pentru mine este acest loc de unde citeși acest articolul: blogul. Ultimul articol de pe blog a fost postat în februarie 2016 (?!?!) și cam de atunci a început și tortura aceasta a mea, înceată dar dureroasă. La intervale browniene de timp a apărut de nicăieri o scatoalcă care îmi spune că ‘hei, Dragoș, a mai trecut o lună, o săptămână, un an (?!!?) de când tu nu ai mai scris pe blog’. Și mă lovește nemilos, mă doare, mă blochez, mă panichez, mă întristez dar… procrastinez. Oameni suntem cu toții.

Și totuși, de ce fac asta? M-am întrebat care ar fi cauzele, am aplicat de mai multe ori tehnica întrebărilor ‘de ce?’ și până acum am ajuns la 2 concluzii. Sufăr de procrastinare din cauza altor 2 sindromuri, boli, peste (și nu pește) pe care nu știam cum să le definesc: sindromul impostorului și sindromul paginii albe.

Mă simt impostor încercând să scriu cu un scop, cu o utilitate. Cu ce te-aș putea ajuta eu? Aș vrea să nu mai scriu atât de mult despre marketing online și performance media ci mai mult despre lucruri care pe mine m-au ajutat să evoluez în viața asta pe repede înainte. Dar oare am eu suficientă autoritate? Clar nu am și nici nu vreau să o am. Nu sunt coach, nu am un program și plan bine stabilit pentru TINE doar am câteva lucruri de împărtășit. E drept, o fac fără să îmi ceri lucrul acesta și de aici blocajul meu în a mai scrie pe blog. Nu ofer utilitate directă prin how to-uri din performance media cum am făcut până acum 2 ani așadar de ce aș mai scrie? Am stat și m-am gândit drept și răspunsul meu este nu știu. De aceea am decis să scriu iar; pentru a afla răspunsul la întrebarea asta. Poate dacă scriu, poate dacă iau o acțiune și nu procastrinez o să aflu răspunsul.

Sindromul paginii albe. Cu ce să încep? Dar dacă… Ar fi de interes să vorbesc despre acest lucru? Sună bine dar nu e ce trebuie. Șterg, o iau de la capăt, scriu ceva mai prost, revin.. dar nu prea pot să revin la ce am scris anterior pentru că am zis deja că nu e ce trebuie. Mai bine nu scriu. Hai să fac o listă de subiecte. Peste o săptămână renunț la toate. Fuck it. Asta am făcut tot anul acesta și nu m-a ajutat cu nimic. Rezultatul este vizibil. Adică lipsește cu desăvârșire.

Așa că am zis să nu mai scriu pentru cineva anume, fără un scop anume. Doar să scriu. Poate cumva, cândva, va ajuta pe cineva. În cel mai rău caz mă voi uita cănd voi avea 39 de ani peste ceea ce am scris la 29 și o să râd. Anyway, procrastinarea va continua, asta e clar. Și ca să nu rămână doar așa, undeva în mintea mea, am zis să o și scriu, alb pe negru. Vreau ca anul viitor să scriu cel puțin 12 articole. Nu un articol pe lună, că poate în iulie o să îmi placă prea mult EC ca să mai scriu ceva pe blog dar o să încerc să public 12 pe tot anul. Vedem ce o să iasă.

P.S. îți muțumesc că ai ajuns până aici, la finalul articolului. Much love <3

Posted on Leave a comment

Viata ca o prejudecata

Viata este o prejudecata. Orice campanie de promovare este o prejudecata. Si trebuie tratata ca atare.

Nu trebuie sa te increzi in nimic ca fiind sigur. Orice segmentare, orice anunt, orice beneficiu pe care il comunici trebuie tratat ca o prejudecata si trebuie verificata cu publicul catre care te promovezi. Clientul nostru, stapanul nostru se traduce pentru orice om de marketing in publicul nostru, confirmarea noastra.

Cu fiecare ocazie pe care am avut-o, la orice training tinut in Bucuresti sau in tara catre studenti care aflau despre prima data despre Google AdWords sau performance manager le-am spus sa nu se bazeze pe segmentarile initiale. Cu cat capeti mai multa experienta cu atat segmentarile initiale sunt mai aproape de succesul dorit dar chiar si in acest caz, dupa ce pornesti campania trebuie sa vii cu ajustari.

Valoarea unei campanii bine facute sta in trei puncte cheie: setarile initiale,descartes din prima perioada si dezvoltarea pe directii conexe.

In cazul setarilor initiale nivelul prejudecatilor este maxim: publicul tinta ar fi acesta, oamenii aceia stau pe aceste site-uri, targetul are ca interese conexe x si y. Toate sunt prejudecati, mai mult sau mai putin verificate/verificabile. Totusi, avand mereu in minte gradul ridicat de prejudecati pe care ai construit campania trebuie sa revii cu optimizari.

Optimizarile au si ele doua roluri: verificarea prejudecatilor – cat de aproape ai fost de ceea ce ai crezut ca este o campanie de succes – si limitarea directiilor gresite – momentul in care trebuie sa accepti ca prejudecata ta nu a functionat.

Dezvoltarile pedirectii conexe au si ele un grad de prejudecata dar nu la fel de mare ca in cazul setarilor initiale. Pentru ca obiectivele pe care le ai nu sunt doar de rata de conversie ci si de volum de conversii atunci esti nevoit sa dezvolti pe directii conexe – pe principiul cine se aseamana se aduna.

Asadar, totul este o prejudecata. Mai mult sau mai putin verificabila. Mai mult sau mai putin corecta. Ce ar trebui sa faci de fiecare data cand pornesti, optimizezi sau dezvolti o campanie ar fi sa ai in vedere prejudecatile. Sa fii constient de ele si sa incerci sa le eviti. Renunta pe cat posibil la generalizare si la preconceptii de genul “publicul meu niciodata nu sta pe site-ul X”.

Si nu uita. Dubito ergo cogito ergo sum. Semper.

Posted on Leave a comment

4inMasina.Ro

Merg destul de des cu masina prin oras. De cele mai multe ori singur sau maxim cu 2 persoane in masina. Am vazut saptamana trecuta lansarea unui serviciu online destul de util, 4inmasina.ro

Care e povestea acestui proiect? Foarte simpla. Exista multi oameni care circula singur sau cu maxim 2 persoane in masina. Cum majoritatea masinilor ce se plimba pe drumurile patriei nu au doar 2 locuri, a aparut proiectul 4inmasina.ro, un fel de ia-ma nene pentru anul 2013. Continue reading 4inMasina.Ro